Emanuel – Adrian SARBU > http://addsalu.wordpress.com

S-au scris atatea lucruri despre Radio Micul Samaritean, au fost atatea pasiuni… Unii l-au acuzat pe proprietar (si nu toate acuzele au fost fara temei, fie vorba intre noi) de tot felul de lucruri si de ascunzisuri, altii au folosit prilejul pentru a mai arunca cateva sageti in directia cultului adventist (ceea ce nu a fost tocmai o dovada de fair play…), in fine… S-au scris atat de multe lucruri despre Radio Micul Samaritean, incat parca nu ar mai fi nimic de zis.

Cu toate acestea, ma incapatanez sa afirm ca exista cel putin un factor care a trecut neobservat: angajatii postului de radio. Da, ei, care au facut aceasta slujba timp de ani buni, cu toata priceperea si cu toata convingerea lor (si o spun eu, care am recunoscut inca din primul articol ca nu am fost niciodata un admirator al acestui post de radio). Ei au fost acolo si au ramas pe metereze pana in ultima zi, iar lucrul acesta, in opinia mea, merita evidentiat.

M-a interesat care este atmosfera in studioul RMS in aceasta ultima zi, si ce opinie au angajatii (sau macar unii din ei) vizavi de toate evenimentele care, spre deosebire de noi, “restul lumii”, ii afecteaza in mod direct.

Am primit cateva randuri de la o persoana cu care am ajuns sa fiu chiar prieten, dupa ce initial m-a atacat destul de dur, am avut o discutie luuunga pe messenger si ne-am facut intelesi unul celuilalt. Le postez integral in continuare si, intrucat este ultima lor seara de emisie si vor fi toti prezenti acolo, in studio, nu pot decat sa le spun “ramas bun, dragii mei colegi, si Dumnezeu sa va rasplateasca pentru tot ce ati investit in munca voastra pentru altii”. Sper sa nu mi-o ia nimeni in nume de rau, dar am considerat ca merita si ei, la randul lor, sa fie in atentia noastra, fie si doar datorita faptului ca, pana acum, au fost doar niste voci fara chip, aflate in slujba audientei lor. Indiferent de ora, daca a fost zi sau noapte, daca a fost sarbatoare sau zi obisnuita.

Mi-ar fi placut sa stiu cum ii cheama pe fiecare, sa vi-i pot prezenta cum se cuvine. In lipsa de altceva, va pot oferi doar o fotografie, postata pe un site public (asta ca nu cumva sa existe vreun dubiu si cineva sa ii traga de urechi – tot pe ei… culmea… – pentru ca au spus si altora diverse lucruri din “bucataria” lor). Si, asa cum am spus, cele cateva cuvinte primite “din interior”. Vaia con Dios, dragi colegi, si sa-ti fie rusine, Florin Pindic Blaj!

Trackback URI | Comments RSS