Ioan Gura de Aur, aflîndu-se într-o polemica despre temeiul dumnezeiesc al credintei crestine, a dat drept argument chiar modul în care a fost raspîndit crestinismul.
Cum sa explici faptul ca doisprezece oameni sarmani si neînvatati au convins o lume sa se închine unui Dumnezeu care S-a lasat rastignit pe cruce? Sa mai spunem ca asta se întîmpla într-un imperiu în care primau autoritatea palosului si a bogatiei, în care orgoliul era confundat cu demnitatea, iar mila cu slabiciunea. Unei astfel de lumi au adresat apostolii cuvintele: „Fericiti cei cei plîng, fericiti cei flamînzi, fericiti cei prigoniti”. Si au convins! Pentru ca veneau de la Dumnezeu.
Însa cînd cel mai puternic imperiu al lumii a devenit crestin si se parea ca propovaduitorii Evangheliei ar trebui sa triumfe cu o usurinta incomparabila cu cea a celor doisprezece apostoli sarmani de la început, crestinismul a intrat în deriva. Si acest lucru s-a întîmplat atunci cînd cineva i-a zis propovaduitorului: „manînca!” Si el a mîncat. Apoi i-a zis: „bea!” Si el a baut. Apoi i-a zis: „sezi!” Si el a sezut…
Crestinul nu are odihna în aceasta lume, pentru ca merge spre o alta lume. Nici mîncarea, nici bautura, nici cinstea mai marilor acestei lumi nu trebuie sa fie a crestinului. Atunci lumea îl va crede ca vine de sus si merge într-acolo de unde a venit.
Poate ca, dupa doua mii de ani de crestinism, ne apropiem iarasi de zilele cînd vor ramîne doar 12 crestini neamagiti de lume si aceia, pornind, vor începe totul de la început?

Frontpress

Trackback URI | Comments RSS