„Încolo fratilor, întariti-va în Domnul si în puterea tariei Lui.” – (Efes. 6.10)
Neîntelese vremuri. Crestinismul îngenuncheaza, dar nu în fata Atotputernicului, ci în fata neopagânismului. În acest secol pe care înca nu stim cum sa-l numim, Biserica lui Hristos este tinta multor atacuri. De la ignorata sfidatoare (vezi atitudinea mass-media fata de martirajul crestin contemporan), pâna la strategia diabolica tesuta în strafunduri (vezi continutul homosexual al filmelor nominalizate la Oscar), crestinismul primeste lovituri grele. Nu stim daca acest lucru s-a mai întâmplat în istorie, dar stim ca raul se propaga azi mult mai facil decât ieri.
„Traim într-o lume în care normele morale si standardele adevarului au fost zguduite într-o asemenea masura încât oamenii de toate categoriile sunt disponibili la orice (s.m.) credinta” – spunea profesorul româno-american Virgil Nemoianu. Dar oare nu tocmai în acest context ar trebui sa stralucim „ca niste lumini în lume”? Oare este Biserica lipsita de resurse si motivatie pentru a pierde unele babalii prin abandon iar altele prin sângerari dureroase? Oare putem depasi „izvodirile mintii” moderne care îsi refuza principiile ultime, elogiind cunoasterea cantitativista si individualismul amorf? Noi credem ca solutiile exista, doar ca nu sunt la noi. Putem învinge atâta vreme cât luam armura pusa la dispozitie de Domnul Ostirilor sau Comandantul nostru suprem.
Daca în lumea secularizata se sarbatoreste anul Darwin, trebuie sa aducem aminte ca într-un vast spatiu crestin (Biserica Catolica) se sarbatoreste anul Apostoluui Pavel. Mergând pe mâna celui de al doilea „sarbatorit” sa ne aducem aminte cum prezinta el imaginea Bisercii lui Hristos (Efes. 6.12-17). Astfel, în locul relativismului care ia orice judecata de valoare drept adevar, el ne propune brâul adevarului. Acesta din urma este unic, este cel iudeo-crestin, este cel primit prin întruparea lui Hristos si pus în lumina de scrierile canonice. Nu unul dintre miile de adevaruri concurente, ci singurul si de neschimbat.
În locul disculparii predicate tot mai abitir pâna si de unii colegi de amvon, el ne propune platosa neprihanirii. Iar aici sintagma trece dincolo de moralitatea personala si tinteste în acea neprihanire imputata, ce se mai numeste justificare/îndreptatire prin credinta. Asadar, nu extirparea sentimentului de vina este solutia, ci recunoasterea lui în fata crucii lui Hristos si plânsul „cu amar”. Apoi în locul fanatismelor si a libertinajelor de tot felul, el propune încaltamintea râvnei. Sa nu tresaltam înainte de a întelege: nu o râvna ideologica si confesionala, ci una pentru Evanghelie. Acea Evanghelie înteleasca ca Veste Buna, acea Evanghelie care poate atinge omul si-l poate schimba radical, ontologic.
Ei bine, pe deasupra, „sarbatoritul” Pavel ne recomanda scutul credintei. Si iarasi, nu de o credinta folosita ca arma demonstrativa în batalia cu ocultismul e vorba, ci de acea credinta-scut, în spatele careia te poti simti în siguranta. O credinta care însumeaza marile adevaruri revelate prin Hristos si pe care o asumi constient si declarat la botez. Sagetile înrosite ale dusmanului ricoseaza, iar apoi credinta care muta muntii îsi poate face lucrarea.
În locul unui ecumenism tot mai sincretic, apostolul ne invita sa luam coiful mântuirii. „Nu – ne zgâltâie sarbatoritul nostru – nu poti merge pe orice drum pentru ca, în definitiv, toate duc pe vârful muntelui. Calea este una singura, aceea prin care Dumnezeu a coborât, kenotic, la noi: prin Hristos.” În fine, sa nu uitam de sabia Duhului. Nu este sabia pe care am fi tentati s-o îndreptam, petrin, spre urechea lui Malhu, nici aceea a puterii institutionale (tot mai atragatoare azi pentru confesiunile neoprotestante), ci sabia Cuvântului lui Dumnezeu. Asemenea heruvimilor edenici, chemati „sa învârteasca o sabie învapaiata” (Gen. 3.24), Biserica lui Hristos este chemata sa mânuiasca Scriptura cu foc. De fapt, Duhul si Cuvântul ne salveaza. Asa a fost si când ne-am întors la Dumnezeu, asa e si azi. Sa le punem, ofensiv, la lucru. Mult succes!

www.bisericata.com – Ghita Mocan

Trackback URI | Comments RSS